În cadrul proiectului You are not alone, cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional – Artele Spectacolului -Teatru, în co-producţie cu Teatrul Excelsior, Teatrul Arte dell’Anima aduce un spectacol tulburător şi real, neacceptat şi totuşi întâmplat, destul de greu de privit şi de îngurgitat – N-am văzut nimic, text de Andreea Tănase, regie de Mara Oprea.
Ar trebui să ne obişnuim cu faptul că teatrul nou cunoaşte şi experimentează o apropiere mult mai mare de problemele pe care tindem să le considerăm intrinseci nouă, nu prea mai menajează, atinge nişte clape ale fiecăruia şi nu e mai niciodată confortabil, dar în asta stă valoarea lui cu adevărat. Teatrul – în avangardismul pe care îl propune, laolaltă cu o mulţime de alte spectacole, N-am văzut nimic -, are convenţii tot mai concrete, studiază viaţa în tenebrele şi în firescul ei, trage un semnal de alarmă asupra a ceva ce a fost şi este mereu acolo, în noi, dar poate e nevoie să fie văzut din exterior ca să fie înţeles. Nu e un spectacol comod, nu e un spectacol de familie, te lasă plutind după ce îl vezi, plângi, te întrebi de ce plângi, e o descărcare naturală şi benefică. E real. A fost real. S-a simţit real. N-a fost numai despre adolescenţii Lexi, Toma, Ami, Marius şi Ela, dimpotrivă, spectacolul a fost scris astfel încât să conţină frânturi din conversaţii pe care sigur le-a avut fiecare dintre noi, cu avalanşa cărora te trezeşti acum ieşind din subconştient, iar ăsta e semnul clar că textul e nemaipomenit. Cum e, până la urmă, orice lucru care te face să simţi, orice te-ar face să simţi.
Te gândeşti automat cum de au acces oamenii la intimităţile tale, pe care tu le credeai atât de bine ascunse. Lăsând la o parte tot studiul din spatele textului, lucrul efectiv cu adolescenţi, realitatea e că nu suntem singuri cu lucrurile pe care le simţim – deşi nu-s de dorit a se întâmpla nimănui, cel puţin nu în direcţii extreme -, iar a fi neînţeles e o barieră care se pune în calea noastră natural, ca mecanism de apărare.
Fiecare personaj vine cu propriul bagaj de probleme / traume, fiecare îşi justifică acţiunile ascunzându-se în spatele a ceva ce oferă – pe termen scurt – confortul de a nu-şi asuma responsabilitatea. Nu e o surpriză că Lexi e personajul pe care este centrat tot mecanismul ăsta funcţional – aparent cea mai neperturbată din grup, cu o mască de fericire ridată, creatoare a unui joc pentru distracţie şi pentru a fugi puţin câte puţin de realitatea propriilor sentimente, dar care surprinde (sau poate nu), prin contrastul dintre acţiunile ei premergătoare şi decizia luată. Toate lucrurile astea converg către ideea simplă că singurul lucru la care ne raportăm vreodată e filtrul personal, sigur însă că influenţat de ceilalţi. De multe ori există un tact social sau un peer pressure care ne dictează să ne ţinem pentru noi (şi eventual pentru cei foarte apropiaţi) vulnerabilităţile. Şi de multe ori lucrul ăsta e cât se poate de just, dacă ne-am deschide în faţa oricui, ne-am deschide şi în faţa unora cu potenţialul de a nu ne lua vreodată în serios.
Problema apare când nu există deschidere nici faţă de oamenii pe care îi consideri „prieteni”. Nu înseamnă neapărat că e o înţelegere greşită a noţiunii, sau o alegere greşită a persoanelor cu care ne înconjurăm, dar fiecare dintre noi avem un filtru personal, un potenţiometru al interacţiunilor, nu atât de matematic, ci calibrat cu felul în care simţim tot ce e în jur, cu optica noastră asupra întregii realităţi.
Spectacolul N-am văzut nimic naşte dihotomia asta între „oamenii sunt acolo” şi „oamenii nu sunt acolo”. Scenariul pe care se merge e acela că n-ar fi, mai mult, e deşi fiecare are impresia că este, fiecare este acolo tot pentru sine de fapt. E un lanţ vicios al slăbiciunilor în care tot ce pare să se caute e justificarea mai puternică, peste celelalte, a unor acţiuni pentru care se joacă mai degrabă leapşa cu responsabilitatea.
Totul e real, de la vârstele alese până la problemele fiecăruia şi dincolo de asta, până la felul în care se tinde spre o comparaţie a problemelor fiecăruia. Nu e un joc, nimeni nu câştigă nimic, şi asta se vede cu atât mai mult cu cât personajul care nu părea să aibă nicio şansă să depăşească problemele celorlalţi (dat fiind mecanismul de interiorizare) e cel care ajunge cel mai departe, afundându-se într-o aparentă soluţie comodă, dar de neales.
Oamenii pleacă de pe poziţii emoţionale diferite în cursa asta care nu duce nicăieri, cu ritmuri diferite, dar nu singuri. Mereu o să existe cineva acolo să ţină pasul cu ei, fie că o credem, fie că nu. Ar fi de dorit să fie părinţii într-o primă etapă. De multe ori adolescenţa aduce mai degrabă o falie între părinţi şi copii. De pildă, ai mei nu înţeleg depresia şi anxietatea, iar în clasa a 6-a, când n-am vorbit luni bune cu nimeni şi la un moment dat nici nu m-am mai dus la şcoală pentru că mă uitam în gol şi trecea totul pe lângă mine, au aşteptat să treacă de la sine. Deşi am avut stări similare şi mai recent, mai aproape de vârsta de acum, n-am prea simţit din partea lor că ar lua în serios ideea de anxietate, de exemplu. Nu ştiu, ba că sunt prea tânăr pentru chestii de-astea, ba că e o supărare de moment şi o să treacă în puţin timp. M-am educat eu să-mi treacă. Habar n-am dacă a trecut cu adevărat. Cert e că la vârsta celor din spectacol am avut şi eu chestia asta interioară de rupere de ai mei, şi n-am mai comunicat cu ei despre lucruri pe care mi se părea că nu le luau în serios. Probabil e o diferenţă de mentalitate şi de raportare la problemă în sine, n-ar trebui să existe o cuantificare, fiecare stimul care dă naştere vreunui gând intruziv e valid. Nu valid că ar trebui asumat şi inclus în fiinţa noastră, valid că nu există ceva de genul „e un motiv stupid în comparaţie cu”.
În fine, totul e o căutare de oameni până la urmă, faţă de care să poţi să simţi şi să vrei să te deschizi cu totul. Există şi oameni nepotriviţi pentru asta, e adevărat, dar cu siguranţă nimeni nu e singur şi până la urmă există un safe-space pentru oricine.
Intro-ul şi outro-ul de la spectacol conţin titluri reale de ştiri selectate din presă (şi nu sunt singurele) de-a dreptul răvăşitoare. Dacă e un lucru care mi-aş dori să fie receptat diferit după spectacolul ăsta (deşi am îndoielile mele că ai mei s-ar uita la el) e ideea gestului extrem în sine. Noi nu suntem făcuţi să judecăm raţiuni şi gesturi, n-ar trebui niciodată să privim cinic ideea de self-harm sau de sinucidere, n-ar trebui să fie un tabu şi să leviteze într-o ceaţă de misticism şi utopie. Lucrurile sunt cât se poate de reale. Şi ne trezim că N-am văzut nimic.
Noi, ca oameni, suntem făcuţi să facem exerciţiul ăsta de a fi aici şi pentru altcineva decât pentru noi înşine. Tot ce facem vine din raţiunea pură de a ne mai atenua singurătatea. Şi-s multe motive să nu fie totul roz întotdeauna, dragostea, trădarea, drogurile, coming out-ul tău făcut de altcineva, sigur, o mulţime. Dar până la urmă spectacolul porneşte cu o gaşcă de prieteni. Poate nu cea mai solidă structural, dar totuşi o gaşcă de prieteni. Să ai oameni apropiaţi lângă tine nu e o utopie. Sau n-ar trebui să fie, în orice caz.
De: Andreea Tănase Regia: Mara Oprea Cu: Daria Pentelie, Eduard Chimac, Reka Kovacs, Vlad Linţă, Maruca Băiaşu
