Am decis să scriu câteva idei referitoare la disonanța sau compatibilitatea  dintre ”a vrea” și ”a putea” în ceea ce privește atitudinea unui copil, inspirată fiind de unul dintre părinții veniți în cabinet cu legendarul (deja) mesaj: ”copilul meu poate, dar nu vrea!”.

Stau și mă întreb de ce nu ar vrea un copil să facă anumite lucruri, cum ar fi  să învețe sau poate să se ridice la anumite standarde stabilite de alții înafara lui… De cele mai multe ori, este în discuție școala. Învățatul. Temele.

Poate ar fi de preferat să începem această discuție cu o întrebare:” Ce anume îl determină pe un copil să învețe iar pe un altul , nu??”  Consider că răspunsul acestei întrebări se află în problematica motivației.

Faci un anume lucru , dacă ești motivat să îl faci. Să faci lucruri doar pentru că își doresc alții sau doar pentru că TREBUIE , nu este un stimulent pentru creier. De aceea consider un subiect extrem de interesant de luat în discuție: MOTIVAȚIA.

Skinner vorbea într-una dintre teoriile sale despre comportamentele noastre că pot fi învățate și despre cele doua tipuri de întăriri : una pozitivă – ce funcționează prin recompense care sunt oferite imediat dupa realizarea unei sarcini și o întărire negativă – prin pedepse pentru un comportament indezirabil. Depinde de tine să testezi ce anume funcționează pentru copilul tău!

Crezi că știi ce funcționează cu adevărat pentru el?

Interesant este de știut și de ce facem ceea ce facem, pentru că modul în care răspundem diferitelor situații de viață, depinde de interpretarea pe care o dăm și evident de credințele noastre. Așadar facem lucruri pentru că suntem orientați către un anumit scop, datorită gandurilor noastre care ne îndreaptă către un anumit comportament.

Un concept interesant este introdus de Maslow care definește dorința unei persoane de a deveni tot ceea ce este capabilă să devină.

Și atunci apare întrebarea: ”Oare chiar nu vrem să facem lucruri sau pur și simplu simțim că nu putem iar trecerea acestor limite nu fac altceva decât să creeze o disonanță cognitivă puternică?” ( Disonanța cognitivă este o stare psihologică ce ne determină să realizăm modificări la nivelul credințelor și convingerilor noastre, ceea ce duce la experimentarea unor stări de disconfort și tensiune puternică).

De exemplu un elev care are note de 9 și 10, primește un 5 la o lucrare. Evident că această notă este în disonanță cu propria sa imagine de sine ”a unui elev bun, silitor”, creându-i astfel o anumită stare de disconfort. Psihicul, pentru rezolvarea acestei stări, va încerca să-l ”ajute”, pe de o parte luând decizia de a învăța mai mult pentru a nu se mai repeta situația, pe de altă parte încercând să-și raționalizeze obținerea acestei note  prin justificări :” întrebările au fost grele, mi-a fost rău, testul m-a luat prin surprindere..etc”. Toate aceste scuze pot duce la o schimbare chiar de opinie ” nu prea îmi place materia respectivă” și sunt direcționate pentru a evita inconsistența a două idei, care crează starea de disconfort psihic și anume: ”Eu sunt un elev bun ” și ”Am fost nepregătit și este greșeala mea!

Rolul nostru de părinți este acela de a descoperi, prin încercări repetate, abilitățile , talentul sau capacitatea copiilor noștri. Poate de multe ori, trecem prea repede peste dorințele lor, peste cuvintele lor ” îmi place să fac asta! ”, prioritizând dorințele noastre.

Am descoperit în multe dintre aceste ”dorințe” că sunt de fapt frustrări ale parinților, neînmpliniri ale lor, pe care le pun pe spatele propriilor copii.

Și da! Este dificil să trăiești cu proiectul de imortalitate al părinților, pe umerii tăi!

Și astfel apare anxietatea. Frustrarea. Neputința. Neîncrederea în sine. Sentimentul de inutilitate.Depresia.

Am întâlnit mulți adulți nefericiți tocmai pentru că ”toată viața” s-au zbătut să facă ce au vrut alții, pentru că așa TREBUIA.

Dacă am înțelege că ei, copiii noștri, sunt diferiți de noi, au alte nevoi, au alte țeluri, au alte dorințe și evident trăiesc perfect adaptați lumii de azi…. Dacă am înțelege că cel mai important pentru un părinte este să-și vadă copilul fericit și nu să fie executantul dorințelor neîmplinite ale părinților lui.…!! Poate că doar atunci am înțelege  că REUȘIM SĂ VREM NUMAI ÎN ACEL MOMENT ÎN CARE SIMȚIM CĂ PUTEM .

Doar atunci când ceea ce ne place, ce ne dorim să facem, intră în rezonanță cu ceea ce facem, doar atunci vom fi împliniți și fericiți.

Este valabil și pentru copiii noștri.

Oare pot si nu vor? Sau poate vor doar atunci când simt că pot?

Dacă și tu te regăsești în aceste rânduri, fie că ești în ipostaza de, adult-părinte, fie că ești în ipostaza de adult-copil, aștept să îmi scrii.

Cu drag,

Carmen